Aparitii media

  Bichon Maltese - Campionul inimilor
[Profil de rasa, aparut in revista Dog Magazin, nr. 49, aprilie 2006]

Temperament vioi şi afectuos. Docil şi cooperant. Inteligenţă vie şi intuitivă. Prezenţă tandră şi prietenoasă. Şi, mai presus de toate, o frumuseţe a făpturii care pare coborâtă din poveştile cu îngeri. Acesta este portretul robot al oricărui Maltez adevărat.

 
 

UN LUNG ISTORIC

Spaţiul ne este limitat, deci nu putem consacra istoricului decât prea puţine cuvinte. Istoria acestei impresionante rase este în schimb extrem de lungă, originile sale pierzându-se în negurile timpului. Deja în anul 350 î.I.H. Aristotel consacra lui Canis melitensis una dintre cele şapte categorii din clasificarea pe care el o făcea câinilor.

În mod sigur, această rasă nu provine din insula Malta (după cum Bichonul bolognez nu este sigur că provine din Bologna, iar cel Havanez nici vorbă să-şi aibă originile în La Habana!). Ar putea fi vorba despre oraşul Melita din Sicilia(care într-o vreme chiar „exporta” astfel de câini), sau despre insula Meleda din  Marea Adriatică; dar, după toate probabilităţile, este mai degrabă vorba despre adaptarea termenului semitic malat, care însemnă „refugiu” sau „port”. Un prim lucru este sigur în trecutul Maltezilor: în Antichitate erau deja de găsit în multe din porturile Mediteranei, fiind ajutoare de nădejde în vânarea şobolanilor care mişunau prin depozite sau pe vasele comerciale.

Frumuseţea Maltezului nu a putut trece neobservată. VIP-urile epocii se întreceau în a-şi asigura serviciile micului prinţ alb. Patricienele romane îl puneau chiar pe abdomen, pentru calmarea durerilor menstruale! Au rămas celebre versurile pe care poetul roman Martial le-a închinat căţeluşei guvernatorului roman Publius al Insulei Malta (în sfârşit, Malta!): „…Issa e mai rafinată decât sărutul porumbiţei/ Mai blândă decât mângâierea unei fetiţe…”. Şi n-a fost unicul apologet al Maltezului; i-au urmat Strabon, Pliniu cel Bătrân, Timon, Teofrast. Într-o legendă de Ariost o zână ia înfăţişarea unui Maltez pentru a convinge o fată să accepte avansurile nimănui altuia decât zeului frumuseţii, Adonis! La astfel de faimă, un mesager pe măsură, nu-i aşa?

Pictori celebri i-au imortalizat farmecul inegalabil. Tiţian, Veronese, Tintoretto, Goya, Watteau, Rubens sau Memling sunt doar câţiva dintre ei. Mai tîrziu, un Maltez pe nume Loulou a fost tovarăşul de inimă al titanului operei, Giuseppe Verdi. Mai spre zilele noastre, este fără număr şirul vedetelor şi personalităţilor care au apărut în public în compania fermecătoare a Maltezului.

Maltezul are state de servicii la fel de vechi pe continentul asiatic. În China el era asociat cu semnul fertilităţii veşnice, asemănător unei svastici, des reprezentat pe diverse broderii aurite. Numeroase reprezentări datează din vremea Dinastiei Ming, când moda era de a tunde aceşti câini pentru a-i face să semene cu nişte lei minusculi.

Maltezul pare să fie chiar la originea unor rase devenite la rândul lor celebre. În 1680 o corabie spaniolă naufragiază pe coasta Scoţiei. Între supravieţuitori, un câine cu blana perfect albă, un Maltez. Încrucişat cu un Scotch Terrier, el a dat naştere rasei pe care acum o cunoaştem sub numele de Skye Terrier; acelaşi gen de încrucişare, dar cu un Black and Tan Terrier a dat naştere unei alte rase celebre, Yorkshire Terrier.

E de reţinut faptul că Maltezul avea de multă vreme o prezenţă mondială. Una dintre datele certe ale istoriei europene a Maltezului este 1841, când căpitanul de corabie Lukey aduce doi astfel de câini reginei Victoria tocmai din Filipine! Se presupune că, la origine, maltezii filipinezi proveneau din China; dar aceasta nu mai are importanţă pentru aristocraţia engleză, care cumpără tot mai mulţi câini din aceştia. Traficul este atât de important, încât maltezii ajung să fie numiţi Câini de Manila. Rezultatele nu întârzie să apară: în 1862, la Holborn(Anglia), cu ocazia primei sale prezenţe într-o expoziţie chinologică, Maltezul este reprezentat  dintr-o dată cu 20 de exemplare.

La acea dată Marea Britanie excela prin chinologia sa dezvoltată (lucru cu atât mai adevărat azi, când în Marea Britanie se înregistrează anual peste 200.000 de câini cu pedigree!). La expoziţia de la Islington, din acelaşi an, au fost înscrişi 41 de maltezi. În 1864, la Birmingham, s-a stabilit chiar o clasă aparte pentru Maltez, iar doi ani mai târziu, în acelaşi loc, maltezul Fido, deţinut de Robert Mandeville, primeşte un premiu special pentru „calitate extraordinară între toate rasele de cîini care nu sunt folosiţi pentru sport”.

English Kennel Club a fost înfiinţat în 1873, şi una dintre primele realizări a fost întocmirea unei Cărţi de origini. În prima ediţie, din 1874, apăreau 24 de Maltezi. Până în 1951 numărul lor va creşte la 2.769, dovedind amploarea pe care această rasă, iubită mereu dar prea puţin pusă în prim plan, a căpătat-o în Europa modernă.

După cum spuneam, Maltezul este o rasă străveche, poate la fel de veche ca însăşi începuturile civilizaţiei în Europa. El apare, ca din neant, în mai toate cărţile de origine din Europa: Belgia 1878, Olanda 1893, Norvegia şi Germania 1900, Italia 1901, Elveţia 1908, Finlanda 1912, Suedia 1914, Franţa 1923, acestea fiind şi ţările europene care s-au remarcat în promovarea acestei rase.  Un alt amănunt interesant: dată fiind vechimea rasei şi relativa sa stabilitate morfologică în timp, nu putem numi un crescător care să fi contribuit decisiv la definitivarea sa, ca în cazul Rottweilerului sau Dobermannului.

 

MALTEZUL AZI

Trebuie să facem o menţiune aparte pentru Italia, ţara care este depozitara standardului de rasă. Chiar dacă între 1901 şi 1950 doar 277 de Maltezi au fost înscrişi în Cartea de origini italiană, este sigur că, moştenind milenara tradiţie romană, numărul lor era mult mai însemnat. Cu toate acestea, dezvoltarea modernă a Maltezului în Italia s-a făcut cu precădere prin importul de linii engleze, printre care Electa şi Invicta. Cu această din urmă linie şi-a început activitatea Bianca Tamagnone, proprietara cunoscutei canise Gemma. O infuzie semnificativă de gene valoroase s-a produs din liniile americane Shanlin şi Bechtel, care au făcut posibilă apariţia de canise precum Cinecitta, dei Prati Verdi sau Sinphony of Venice. Într-o spectaculoasă întoarcere la surse, Henry Fonda Cinecitta devine campion al Statelor Unite. Tradiţia şi rezultatele la zi au determinat FCI să atribuie Italiei sarcina de a redacta standardul internaţional al rasei, care a fost înregistrat în 19 noiembrie 1991 sub numărul 65.

Una dintre ţările foarte importante pentru creşterea Maltezului este Franţa, care are o bogată tradiţie în domeniu. Aici se poate constata cu claritate confruntarea între două viziuni diferite ale crescătorilor de profil. Pe de o parte, se promovează câini a căror robusteţe îi scoate în afara standardului, atât ca înălţime, cât şi ca greutate. Din păcate, aceşti câini „seduc” pe arbitrii care îndrăgesc alte rase, mult mai robuste, sau care, pur şi simplu, nu cunosc suficient de bine standardul rasei (un maltez care are „doar” 5 kg depăşeşte de fapt cu 25% standardul!). Pe de altă parte, există crescători care merg pe linii foarte constante, cu talie medie spre mică, şi cu o fizionomie tipică, unică pentru maltez (stopul este riguros la 90ş, ceea ce nu mai este valabil pentru maltezii supradimensionaţi). În ciuda faptului că prima categorie este mai uşor de obţinut (şi, aparent paradoxal, domină luările de poziţie ale Clubului francez al bichonilor maltezi), fiindcă nu cere rigurozitate şi selecţie desăvârşită, categoria a doua reuşeşte să adune sufragii în numeroase ocazii. La Campionatul naţional 2005 de la Lyon, manifestare de talie mondială, cu 7686 câini prezenţi, din 21 de maltezi clasaţi 13 făceau parte din cea de-a doua categorie, proveniţi direct sau indirect din canisa Nisjotial, al cărei blazon reuneşte peste 30 de campioni mondiali şi internaţionali.

Cele două ţări amintite mai sus  -Italia şi Franţa- sunt importante pentru destinul Maltezului în Europa de est. Rasa era aproape necunoscută până de curând, când în Cehia, Slovacia şi Ungaria au apărut canise bazate pe linii italiene şi franceze. România prezintă şi în acest domeniu o sensibilă rămânere în urmă. Pe lângă un număr necunoscut de „fabrici de câini”, care produc pe bandă rulantă exemplare de calitate îndoielnică, destinate cu precădere vânzării fără acte de provenienţă, mai există câteva, foarte puţine, crescătorii de amatori  de mică amploare, precum şi o singură canisă orientată spre calitate şi performanţă de nivel internaţional, destinată în exclusivitate maltezului, Lora’s Dream of White, al cărei material genetic provine din linia franceză Nisjotial

Marile schimbări în viaţa Maltezului nu ţin de definirea rasei, rămasă neschimbată de mai bine de un secol. Evoluţii fundamentale s-au produs în ceea ce omul adaugă câinelui, în dorinţa sa de a da naştere unei frumuseţi desăvârşite, care să unifice dragostea pentru frumuseţea naturală a câinelui şi pentru măreţia caracterului lui cu criteriile estetice care înnobilează cele mai alese spirite umane. Dacă cu un secol în urmă câinii erau ţinuţi în condiţii obişnuite, şi curăţaţi doar cu ocazia pregătirii de expoziţie, astăzi exemplarele de expoziţie sunt ţinute cu părul prins în papiote, uns cu produse speciale nutritive şi hidratante, spălat cu şampoane şi balsamuri pregătite de firme specializate în cosmetica canină.

Este evident că obţinerea de maltezi de calitate nu poate fi sub nici o formă realizată în „fabrici de câini”, unde munca de selecţie este doar mimată, iar pentru întreţinerea părului acestor superbe fiinţe nu se cheltuieşte chiar nimic; mai mult chiar, câinii sunt ţinuţi în condiţii total improprii, puii fiind de fapt destinaţi unei vânzări rapide la preţuri cât mai atractive. Singurele care pot reuşi în reproducerea şi creşterea corespunzătoare a celei mai pretenţioase dintre rasele care simbolizează frumuseţea canină sunt crescătoriile „familiale” unde, pe lângă cosmetice şi accesorii costisitoare, li se oferă acea dragoste care, cu milenii multe în urmă, l-a convins pe câine să-şi dedice viaţa omului…

 

STANDARDUL RASEI

Într-un articol publicat în anul 1935 în revista olandeză „Houndenwereld”, P.Babelaar afirmă că „există Maltezi de diferite culori; cei roşu cu alb erau la modă în secolul 17, dar azi sunt preferaţi doar cei de un alb pur”. Mai departe, el descrie sugestiv roba Maltezului, cel mai important semn distinctiv al rasei: ”Părul alb nepătat trebuie să fie lung, drept şi strict mătăsos; orice deviere spre buclare este greşită”. Se precizează şi greutatea ideală a Maltezului: maxim 7 funzi britanici, adică nu mai mult de 3,2 kg (aviz celor care prezintă în expoziţii Maltezi „ciobăneşti” de 5-6 kg!).

Cu numai doi ani înainte, standardul german stabilea înălţimea maximă la 24 cm, iar greutatea la 3 kg. Precizăm toate acestea pentru a se înţelege că promovarea unor Maltezi cu înălţimea şi greutatea peste standard este o adevărată blasfemie la adresa unei rase a cărei identitate s-a păstrat atât de bine de-a lungul mileniilor.

STANDARD F.C.I. NR. 65/19 NOIEMBRIE 1991

Rasa: Bichon Maltez (Maltese)
Origine: Bazinul Mediteranei centrale
Ţara de origine: Italia
Utilizare: câine de agrement şi companie

Scurt istoric: numele său nu semnifică că este originar din Insula Malta, fiindcă adjectivul „maltez” provine din vocabula semitică „malat” care înseamnă refugiu sau port; această rădăcină semitică se regăseşte într-o serie întreagă de nume de locaţii maritime, de ex. numele insulei adriatice Meleda, numele oraşului sicilian Melita şi, desigur, în cel al Insulei Malta. Strămoşii acestui câine mic trăiau în porturile şi oraşele maritime din Mediterana centrală, unde combăteau şoarecii şi şobolanii care mişunau în magaziile portuare şi în calele corăbiilor. În nomenclatura câinilor existenţi la vremea sa, Aristotel (384-322 î.Hr.) atribuie un loc unei rase de câini mici cărora le atribuie numele latin de „canes melitenses”. Acest câine era cunoscut în Roma antică: companion preferat al matroanelor, a fost cântat de Strabon, poet latin din secolul I. Reprezentări ale Bichonului maltez datorate unor pictori din renaştere arată acest câine mic în saloanele epocii alături de frumoasele momentului.

Aspect general: format mic, trunchi alungit. Acoperit cu păr foarte lung şi alb, este foarte elegant şi are o ţinută a capului mândră şi distinsă.

Proporţii importante: lungimea trunchiului depăşeşte cu aprox. 38% înălţimea la greabăn.

Comportament şi caracter: viu, afectuos, foarte docil, foarte inteligent.

Cap: lungimea este egală cu 6/11 din înălţimea la greabăn. Este mai degrabă lat, lăţimea sa depăşind cu puţin jumătatea lungimii.

Regiunea craniană: este de lungime uşor superioară lungimii botului; lăţimea bizigomatică este egală cu lungimea, şi în consecinţă superioară jumătăţii lungimii capului. În sens sagital, este de formă foarte uşor ovoidă; partea superioară a craniului este plată, cu o apofiză occipitală foarte puţin marcată; crestele osului frontal şi a arcadelor orbitale sunt bine dezvoltate; şanţul frontal, fiind puţin marcat, este invizibil; părţile laterale sunt aproape convexe.

Stop: depresiunea naso-frontală este foarte marcată, făcând un unghi de 90ş

Trufă: în prelungirea şanfrenului, văzută din profil faţa sa anterioară este verticală. Voluminoasă, cu nări deschise, este rotunjită şi riguros pigmentată cu negru.

Bot: lungimea botului este egală cu 4/11 din lungimea capului; este deci un pic inferioară jumătăţii. Regiunile sub-orbitale sunt bine cizelate. Înălţimea este cu puţin peste 20% inferioară lungimii. Feţele laterale sunt paralele, dar botul, privit din faţă, nu trebuie să pară pătrat fiindcă faţa anterioară se racordează prin curbe de feţele laterale. Linia mediană nazală este rectilinie cu şanţuri bine marcate în partea sa centrală.

Buze: văzute din faţă, buzele superioare au forma unui arc foarte deschis. Ele sunt puţin dezvoltate pe înălţime şi pliul labial al comisurii nu este vizibil. Buzele superioare se adaptează perfect buzelor inferioare, astfel încât profilul inferior al botului este definit de către mandibulă. Marginile buzelor sunt riguros pigmentate în negru.

Fălci: normal dezvoltate şi cu aspect lejer, ase potrivesc perfect. Mandibula, ale cărei ramuri se potrivesc perfect, nu este nici proeminentă nici pierdută în partea sa anterioară.

Dinţi: arcadele dentare se potrivesc perfect şi incisivii se potrivesc în foarfece. Dinţii sunt albi; dantura este bine dezvoltată şi completă.

Ochi: deschişi, cu o expresie vie şi atentă, cu mărime superioară normalului, au o deschidere palpebrală apropiată de cerc. Pleoapele sunt în contact cu globul ocular, care nu este niciodată adâncit în cap, ci mai degrabă la nivelul acestuia. Văzuţi din faţă, nu trebuie să lase să se întrevadă sclerotica, ei sunt de culoare ocru închis; marginile pleoapelor sunt negre.

Urechi: de formă aproape triunghiulară, lărgimea lor reprezintă 1/5 din lungime. Sunt prinse sus, deasupra arcadei zigomatice, puţin erectile, căzute, fiind în contact cu părţile laterale ale craniului.

Gât: chiar dacă acoperit cu păr abundent, demarcarea cu gâtul este foarte vizibilă. Profilul superior este arcuit. Lungimea sa este de aproximativ jumătate din înălţimea la greabăn. Este purtat ridicat şi nu prezintă piele excedentară.

Trunchi: lungimea măsurată de la vârful umerilor la vârful feselor depăşeşte cu 38% înălţimea la greabăn.

Antebraţ: este uscăţiv cu puţini muşchi vizibili, dar cu o osatură mai degrabă robustă în raport cu formatul rasei. Este mai lung decât braţul şi măsoară 33% din înălţimea la greabăn. Înălţimea, măsurată de la sol până la vârful cotului, este de aproximativ 55% din înălţimea la greabăn.

Carp: în axa verticală a antebraţului, cu bună mobilitate, fără nodozităţi; este acoperit cu o piele fină.

Metacarp: are aceleaşi caracteristici ca şi carpul şi, datorită scurtimii sale, este vertical.

Picior: rotund, cu degetele bine unite şi arcuite; perniţa centrală şi tuberculii digitali sunt negre; unghiile de asemenea sunt negre, sau cel puţin de culoare închisă.

Membre posterioare: văzute în ansamblul lor, cu o osatură robustă, sunt paralele între ele şi, văzute din spate, verticale de la vârful feselor până la sol.

Pulpă: înzestrată cu muşchi robuşti, marginea posterioară este convexă. Paralelă cu planul median al trunchiului, direcţia sa de sus în jos şi din spate spre faţă este un pic oblică faţă de verticală. Lungimea sa este apropie de 40% din înălţimea la greabăn iar lărgimea este un pic inferioară lungimii.

Picior: cu o gutieră puţin vizibilă, oblicitatea sub orizontală este de 55%. Este puţin mai lung decât pulpa.

Jaret: unghiul anterior al jaretului este de 140%.

Metatars: distanţa de la sol la vârful articulaţiei tibio-tarsiană este uşor superioară la 1/3 din înălţimea la greabăn. Lungimea corespunde înălţimii jaretului. Este în aplomb perfect.

Picior: rotund ca şi cel anterior, având toate caracteristicile acestuia.

Linie superioară: este rectilinie până la inserţia cozii.

Greabăn: uşor ridicat peste linia spatelui.

Spate: lungimea este de aproximativ 65% din înălţimea la greabăn. Toracele este amplu, coborând mai jos decât nivelul coatelor, cu coaste nu foarte curbate. Perimetrul toracic depăşeşte cu 2/3 înălţimea la greabăn.

Piept: regiunea sternală foarte lungă.

Crupă: în prelungirea liniei dorso-lombare, crupa este foarte largă şi lungă;  oblicitatea ei este de 10% sub orizontală.

Coadă: ataşată în prelungirea crupei, este groasă la rădăcină şi subţire la vîrf. Lungimea sa corespunde la aproximativ 60% din înălţimea la greabăn. Ea formează o singură curbă mare, al cărei vârf cade între şolduri atingând crupa. Se admite o coadă îndoită pe o latură a trunchiului.

Membre anterioare: privite în ansamblul lor sunt bine prinse de trunchi iar labele sunt în aplomb corect.

Umeri: lungimea lor reprezintă 1/3 din înălţimea la greabăn iar oblicitatea sub orizontală este de 60ş până la 65ş. În raport cu planul median al trunchiului, se apropie de verticală.

Braţ: mai lung decât umărul, măsoară 40 până la 45%  din înălţimea la greabăn;oblicitatea sub orizontală este de 70%. Este bine fixat de trunchi în cele două treimi superioare, iar direcţia sa longitudinală este aproape paralelă cu planul median al trunchiului.

Coate: paralele cu planul median al trunchiului.

Aluri: compacte, rasante, degajate, la trap cu fuleuri scurte şi rapide.

Piele: bine fixată pe întreg corpul, este pigmentată cu pete închise şi de culoare roşu venos, în special pe spate. Marginea pleoapelor, a treia pleoapă şi marginea buzelor sunt negre.

Părul: dens, lucitor, cu strălucire, cazând greu şi cu textură mătăsoasă, este foarte lung pe tot corpul şi rămâne drept pe întreaga lungime fără urme de ondulare sau bucle. Pe trunchi, trebuie să depăşească în lungime înălţimea la greabăn şi să cadă greu pe sol, ca o capă bine aşezată pe trunchi a cărui linie o urmează fără să se deschidă şi fără să formeze aglomerări sau meşe. Aglomerări şi meşe sunt permise pe membrele anterioare, de la cot la picioare şi, pe membrele posterioare, de la genunchi până la picior. Nu există subpăr. Pe cap părul este foarte lung, atât pe linia mediană nazală, unde se confundă cu părul bărbii, cât şi pe craniu, de unde cade confundându-se cu părul urechilor. Pe coadă, părul cade de o singură parte a trunchiului. În concluzie, pe o latură şi pe coapsă, având o lungime până la jaret.

Culoare: alb pur; se admite o tentă fildeş pal. Urme de nuanţe oranj pal, cu condiţia să dea impresia de păr pătat, sunt tolerate, dar nu sunt de dorit, şi constituie deci o imperfecţiune.

Talie şi greutate: înălţime la greabăn – masculi 21 la 25 centimetri, femele 20 la 23 centimetri, greutate de la 3 la 4 kilograme.

Defecte: orice abatere faţă de descrierea precedentă constituie un defect care trebuie penalizat după întinderea  şi gravitatea sa; la fel pentru strabismul bilateral şi pentru o lungime a trunchiului care depăşeşte cu 43% înălţimea la greabăn.

Defecte grave: linia mediană nazală vizibil coroiată; prognatismul accentuat dacă alterează aspectul exterior al botului. Talia masculilor care depăşeşte 26 centimetri sau sub 19 centimetri; la femele, peste 25 centimetri sau sub 18 centimetri.

Defecte eliminatorii: divergenţă sau convergenţă accentuată a axelor cranio-faciale;depigmentare totală a trufei sau trufă de altă culoare decât negru. Prognatism superior, ochi şasiu, depigmentare totală a pleoapelor, anurie, brachiurie congenitală sau artificială,păr cârlionţat, orice altă culoare decât alb cu excepţia fildeşului pal; pete de diverse culori, indiferent de întinderea lor. Masculii trebuie să aibă două testicule de înfăţişare normală complet coborâte în scrot. 

Anda & Mihai Serban

 

 

Aparitii media | Home


© 2006-2007 Adiela